Cadrul conceptual

Relație de muncă standard – definiția muncii care este efectuată într-un mod tipic (clasic), adică

• full-time (full-time),
• într-un anumit loc, de obicei staționar, adică într-o companie,
• într-o anumită perioadă de timp (anumite ore de lucru),
• sub stricta supraveghere a angajatorului,
• în echipă, în cooperare cu alte persoane,
• menţinând în acelaşi timp protecţia socială deplină care decurge din prevederile legislaţiei muncii.

Angajarea non-standard – opusul formei tradiționale de muncă. Aplicarea condițiilor de muncă și organizarea acesteia care diferă de regulile care se aplică unei relații de muncă tipice, i.e.

• timp parțial/de lucru redus (de exemplu, jumătate, o treime din normă întreagă),
• la un loc de muncă variabil (flexibil), care necesită mișcare, organizat într-un mod neconvențional (virtual, la distanță, în casa executorului),
• fără specificarea orelor de lucru specifice, pe baza sistemului de sarcini (proiecte),
• asigurând în același timp autonomia și flexibilitatea muncii, libertatea de a îndeplini atribuțiile angajaților,
• izolat, singur, fără supravegherea strictă a angajatorului,
• ocolirea unora sau a tuturor elementelor de protecţie socială stabilite de legea muncii.

IMPORTANT

Prevederile actuale ale dreptului muncii se caracterizează prin flexibilitate, individualizare și dereglementare. Ele trebuie să răspundă provocărilor pieței moderne, în special concurenței în creștere, globalizării, modernității, variabilității și impredictibilității fenomenelor.

***

Creșterea flexibilității ocupării forței de muncă și popularizarea formelor anormale de muncă este justificată de faptul că se produc schimbări bruște care afectează piața muncii. Acest lucru a fost dovedit de pandemia de COVID-19, care a popularizat brusc munca de la distanță. Un alt exemplu este criza economică. Apoi se menține angajarea, dar cu jumătate de normă/part-time, pentru a nu crește șomajul. Provocarea contemporană este dezvoltarea tehnologiilor moderne de telecomunicații, transformarea digitală și revoluția industrială, care constă în dominația sectorului serviciilor, automatizări, electrificare și robotizare. Cultura tradițională a muncii bazată pe ierarhie, formalizare și repartizare strictă a sarcinilor începe să fie urmată de forme non-standard de angajare legate de partajarea cunoștințelor, cooperare, descentralizare și munca orientată spre sarcini.

Lucrător – persoană care se află într-o relație de dependență cu angajatorul, prestează muncă pe o perioadă determinată de timp, pentru care primește un onorariu fix și se află sub protecția specială a prevederilor legislației muncii.

Salariat – persoană care desfășoară activitate de producție sau de servicii (muncă) pentru o altă parte în baza unui contract care stabilește drepturi și obligații reciproce, stabilite în mod independent, în conformitate cu interesele ambelor părți.

Persoană care desfășoară activități independente – persoană care desfășoară o activitate individuală pe cont propriu și poartă propria răspundere, cooperează cu un subiect și îndeplinește sarcinile care îi sunt încredințate; de fapt, o persoană care desfășoară o activitate independentă acționează ca angajat, deși formal este antreprenor.

Informarea – se referă la furnizarea de informații de către angajator pentru a le permite angajaților, prin reprezentanții lor, să se familiarizeze cu subiectul și să îl examineze.

Consultanta – reprezinta schimbul de opinii si stabilirea unui dialog intre angajator si angajatii reprezentati de reprezentantii acestora.

Servicii – definirea unui sector de activitate economică neproductivă bazată pe acordarea unor beneficii specifice sau satisfacerea nevoilor; serviciile pot fi publice (de exemplu, îngrijire medicală, educație, siguranță publică) sau private (comerciale).

Dialogul social – relațiile reciproce de ansamblu dintre angajatori și angajați în legătură cu problemele legate de relațiile de muncă, care au loc la diferite niveluri (întreprindere, regional, industrial, național, internațional) și sunt desfășurate în moduri diferite (de exemplu, informații, consultări, acorduri). ), adaptate la situația și nevoile specifice ale ambelor părți; un proces de interacțiune formală sau informală care vizează atingerea consensului.